Modificarea statului internaţional al României prin obţinerea independenţei impunea şi o schimbare a rangului domnitorului. Titulatura de rege nu a convenit însă Austro-Ungariei, care se temea că el ar putea exercita o atracţie prea mare pentru românii din Transilvania. În aceste împrejurări, la 9/21 septembrie 1878, prin decizia Consiliului de Miniştri, domnitorul a luat titlul de Alteţă Regală, titulatură folosită pentru prima dată la 8/20 octombrie 1878. Noul titlu a fost recunoscut de Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Rusia, fiind oficializat la 13/25 octombrie 1878. A fost făcut, astfel, primul pas spre proclamarea Regatului României.
Totodată, pentru a asigura stabilitate şi continuitate dinastiei de Hohenzollern, Consiliul de Miniştri a insistat pentru reglementarea succesiunii la tron. Cum Carol I nu avea copii (principesa Maria, unicul copil, a murit la vârsta de patru ani, în 1874), după ce la 9/21 noiembrie 1880 şi la 17/29 decembrie 1886, principele Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol , şi Wilhelm, fratele său mai mare, au renunţat la calitatea de moştenitori prezumtivi, la 14/26 martie 1889, al doilea fiul al lui Leopold, principele Ferdinand, a fost declarat oficial moştenitor al Coroanei României. (“Istoria Românilor. De la independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003).
Problema proclamării României ca Regat şi a lui Carol I ca rege a fost obiectul multor discuţii pe plan intern şi internaţional. Prim-ministrul Ion C. Brătianu a făcut, în martie 1880, o vizită în Germania, prilej cu care a abordat problema regatului. Cancelarul Bismarck a fost pe deplin de acord (era mulţumit de faptul că problema răscumpărării căilor ferate se rezolvase în sensul cererilor sale, ceea ce a cântărit foarte mult în decizia sa). A fost obţinut şi asentimentul Vienei, argumentul fiind acela că astfel se facilita aderarea României la o alianţă germano-austro-ungară. Celelalte mari puteri nu au avut obiecţii la proclamarea regatului României.
Dispute aprinse au avut loc pe plan intern. În principiu, toate grupările politice erau de acord cu Regatul. Însă existau serioase divergenţe asupra momentului şi a modalităţilor concrete de oficializare a acestuia. Carol şi prim-ministrul I.C. Brătianu urmăreau să dea acestei acţiuni aspectul unui deplin consens politic şi al unei reale solidarităţi naţionale. Conservatorii doreau să participe la guvern în condiţii egale cu liberalii, pe care îi acuzau că ar fi animaţi de idei republicane.
La 28 februarie/12 martie 1881, Vasile Boerescu i-a adus la cunoştinţă lui Carol, dorinţa guvernului de a proclama România ca Regat la 8/20 aprilie 1881, ziua de naştere a domnitorului. Dar, la 13/25 martie în Adunarea Deputaţilor au avut loc dezbateri furtunoase, în timpul cărora Titu Maiorescu a acuzat guvernul liberal şi pe partizanii săi că “nutresc în fundul inimii idealuri republicane şi că niciodată nu vor putea fi un partid de ordine şi de sprijin al dinastiei”. Pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei, liberalii au propus proclamarea imediată a Regatului. Aflând de această iniţiativă, Carol a acceptat, deşi, ar fi dorit să se aştepte până după înmormântarea lui Aleksandru al II-lea, ucis în urma unui atentat la 1/13 martie 1881. (“Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. I, Carol I, Ioan Scurtu, 2004)
Mobilul politic al acestei hotărâri s-a văzut clar în mesajul generalului D. Lecca: “Reprezentanţa poporului trebuie să ia iniţiativa pentru proclamarea Regatului spre a nimici astfel insinuările de ieri ale opoziţiei cum că dinastia e încă în România o plantă fragedă. Aceasta nu e adevărat”. În consecinţă, el a depus proiectul de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, “Proclamă de rege al României pe Alteţa Sa Regală Prinţul Carol I”. Propunerea a fost primită în unanimitate, depunându-se proiectul de lege care prevedea:
“Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi pentru moştenitorii săi titlul de rege al României.
Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”.
Proiectul a fost adoptat în unanimitate de ambele Corpuri legiuitoare. Apoi, parlamentarii, având în frunte pe principele Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, şi C.A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputaţilor, a prezentat legea lui Carol I. În raportul Consiliului de Miniştri, se arăta: “România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”. Nu era vorba, deci, de o mărire a prerogativelor constituţionale, ci de o titulatură nouă, în acord cu statutul de independenţă absolută a României. La rândul său, Carol I a spus: “Ţara este de părere că în situaţia pe care a dobândit-o acum şi în puterea ei naţională dovedită prin fapte, trebuie să se ridice la rangul de Regat. Eu primesc dar titlul de rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României.” (“Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. I, Carol I, Ioan Scurtu, 2004)
Datorită funeraliilor pentru ţar, desfăşurate la 15/27 martie 1881, festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10/22 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea lui Carol pe tron. AGERPRES/(Documentare – Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Adrian Dădârlat)
Legendă foto: Vernisajul expozitiei “Marea Unire – 1918” organizată de Muzeul Naţional de Istorie a României (28 noiembrie 2003); coroana regelui Carol I, purtată şi de regele Ferdinand la încoronarea de la Alba Iulia.
Citeşte şi:
#Anul 1866 în istoria României: Conferinţa de la Paris a Puterilor garante
#Anul 1866 în istoria României: Începe să funcţioneze Banca României, devenită ulterior Bank of Roumania Ltd.
#Anul 1866 în istoria României: Abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)